Nefăcutele

Ce am învățat din ideile care n-au prins viață

Ai avut vreodată o idee care ți se părea genială; atât de clară și promițătoare încât aproape o vedeai deja realizată, dar nu a devenit niciodată realitate? A rămas în capul tău sau pe o foaie? Luni sau ani mai târziu, ai văzut că cineva chiar a făcut-o. Și a durut puțin. Nu pentru că ți-a „furat” ideea, ci pentru că ți-a arătat ce putea deveni și a ta.

Mă gândesc des la prima mea tentativă de a porni un business și motivul pentru care am înființat o firmă: un proiect de video-biografii - povești de viață transformate în filme documentare personale. Îmi plăcea gândul că pot păstra fragmente din oameni, ca o capsulă a memoriei, pentru cei dragi. A fost un eșec. Nu a cumpărat nimeni așa ceva. Am renunțat după câteva luni.

Apoi am avut altă idee: cursuri de empatie, duse până la nivel de experiment social. Aș fi vrut să creez spații în care oamenii să se pună în papucii celuilalt. Iar asta să transforme. Oh, câtă nevoie am avea de asta și acum! După aceea: un business în jurul jocului, ca pod între oamenii mari, un spațiu de reconectare pentru echipe, colegi, grupuri. Astea două idei nici n-am apucat să le încep.

M-au dus, totuși, către un curs de antreprenoriat – poate cel mai bun la care am participat vreodată – ținut de Andreea Roșca și Mona Dîrțu. Acolo am învățat că între idee și realitate se întinde un drum lung, care cere, înainte de toate, aliați, că ideile se împlinesc cu adevărat abia atunci când le împărțim și cu alții.

Ușor, ușor, am început să fac puntea între idee și proiect. Așa a apărut Dodo Baby Box, prima cutie a bebelușului din România, pe modelul finlandez. Am produs vreo 100 de cutii. A început ca business, s-a transformat în proiect social. Dar proiectul avea nevoie de finanțare și, onest, eu nu am fost în stare, cum mi-am spus atunci. A făcut-o altcineva, mai pregătit. Sau poate doar mai susținut. Sau poate doar mai determinat.

Acum, când reiau toate experiențele astea, îmi dau seama că între mine și ideile mele e o relație tare ciudată. Mereu am simțit că ideile îmi sunt haine prea mari. Le probam, dar parcă nu-mi veneau încă, și îmi spuneau de fiecare dată: de ce te gândești că ai putea TU să ne porți?

Mereu a fost o tensiune între mine și ideile mele, un soi de promisiune neterminată sau o scrisoare scrisă doar pe jumătate. Ideile nu sunt ale celui care le poartă în cap, ci ale celui care le face. Le poți visa, le poți iubi, le poți îmbrăca în scenarii perfecte. Dar nu sunt ale tale cu adevărat până nu le scoți în lume și le crești. Lecția, aici, nu e despre a avea idei, ci despre a le da spațiu, a le lăsa să trăiască și altfel decât în capul tău.

Mi-a luat timp să înțeleg ce spunea Elizabeth Gilbert în Big Magic: ideile nu sunt ale noastre pe vecie. Vin, bat la ușă, dar dacă nu le deschidem, se duc mai departe, la altcineva dispus să le primească. Mi-a luat timp și să învăț ce spunea Pressfield în The War of Art: că rezistența nu e un semn că ideea e prea mare. Ci că e importantă. Și că trebuie să te așezi la masa de lucru și să o slujești zilnic. Ca pe o meserie.

Am realizat și că unele idei m-au crescut ele pe mine, nu invers. Mi-au dat satisfacția de a mă apuca prima de ceva, chiar dacă după o vreme abandonam. Din fiecare am învățat ceva, cu fiecare am adăugat ceva în plus la abilitățile mele.

Confesiunile unui golden retriever profesional

Și nu sunt singura așa. Mai sunt și alții ca mine. Mulți. Cineva îmi spunea recent, râzând, că suntem ca niște golden retrieveri. Da, fix așa mă simt uneori.

Văd o idee, tresar, o adulmec, sar după ea cu tot entuziasmul. Un proiect nou? Gata, mă apuc mâine! Dar, stai, mai am trei începute în paralel.

Exact ca un golden retriever căruia îi arunci patru mingi în același timp, alerg, alerg, alerg în toate direcțiile. Poate chiar simultan. Și ajung să nu prind niciuna. Sau, dacă prind una, uit unde le-am lăsat pe celelalte.

Alergatul după idei îți dă o energie fantastică. Te face să te simți viu. Curios. Creativ. Dar la final de zi, arăți și așa:

Iar mai devreme sau mai târziu apare realitatea: ideile nu se transformă singure în proiecte. În final, nu contează după câte mingi alergi, ci dacă aduci vreuna înapoi.

Asta învăț acum: că e ok să fii entuziast pentru fiecare idee, dar e o formă de grijă față de ele să mă dedic lor consecvent și constant.

Dar dacă această alergare, aparent haotică de la o idee la alta, e o dovadă că avem multe de oferit?

Despre noi, cei care vrem să facem tot

Și totuși, nu sunt singura - o să scriu mai des și despre asta - care aleargă cu entuziasm după mai multe mingi. Asta mi-a dat încredere să folosesc mai des și numele acestei stări: Multipotențialitate. Sună sofisticat, dar în esență înseamnă că îți plac multe lucruri, că poți excela în mai multe direcții. Că te pasionează azi psihologia și mâine business-ul cu jucării din lemn. Că nu ți se pare deloc absurd să începi un master în antropologie în timp ce faci un plan de podcast sau deschizi un proiect social. Da, asta sunt eu.

Emilie Wapnick, autoarea celebrului TED Talk „Why some of us don’t have one true calling” și curatoarea unei comunități, împarte multipotențialii în câteva tipologii (în engleză sună mai bine), și recunosc că m-am regăsit în mai multe:

1. Serials – Cei care fac lucrurile pe rând. Se dedică unei idei 2-3 ani, apoi trec la alta. Retorica e: „A fost frumos, am învățat ce aveam de învățat, ce urmează acum?”.

2. Simultaneous: Cei care au mai multe proiecte în paralel și îi poți recunoaște așa: „Ziua lucrez în HR, seara scriu o piesă de teatru, weekendul îl dedic unei grădini urbane.”

3. Cyclical: Revin periodic la aceleași interese, în bucle. Îi poți auzi spunând: „Anul ăsta fac fotografie. La toamnă sigur mă întorc la scris. Și o să mă reapuce yoga în ianuarie.”

4. Hybrid: Sunt câte puțin din toate de mai sus, sunt cei care, cum zice Wapnick, „nu urmează un anumit drum, ci își construiesc propriul teren profesional”.

Multipotențialii nu sunt indeciși. Sunt interesați de sens, de conexiuni, de intersecții între lumi aparent diferite. Dar e greu să te împaci cu asta când trăim într-o cultură a specializării care te întreabă mereu: „Și tu ce faci mai exact?” Din păcate, în conversațiile publice, nu e loc pentru răspunsuri ca: „Fac mai multe lucruri. Mă fascinează multe domenii, nu mă pot hotărî la unul singur”. Eu mă pierd de fiecare dată când trebuie să explic ce fac mai exact. Până să primesc de la alții întrebarea ”și tu totuși ce faci?”, nu simt că multipotențialitatea e o piedică pentru mine, ci dimpotrivă, simt că am un ecosistem interior bogat, să sunt de-a dreptul norocoasă și plină de resurse. Mai greu e când trebuie să le explic asta și altora.

***

Azi nu-mi mai doresc să am prima o idee. Îmi doresc mai mult să fiu acolo când o pun în practică, când îi dau viață și o las să crească. Poate nu toate ideile mele vor deveni proiecte, dar vreau ca unele să devină ale mele, nu doar pentru că m-am gândit eu la ele, ci pentru că le-am dus cu pași mici, alături de ceilalți, la bun final. Sunt un hybrid și viitorul e al nostru.

P.S. Dedic textul ăsta Ruxandrei Mocanu, care mi-a pus mintea pe jar. Mulțumesc!