Am dat interviuri de angajare cu AI și vă povestesc cum a fost

Recrutorul nu avea chip și nici emoții. Avea doar voce. Ce se schimbă în dinamica puterii, în sentimentul de validare și în însăși ideea de întâlnire atunci când singurul om din ”cameră” e candidatul?

Vă mai amintiți interviurile de angajare „clasice”? Pregătirea începea cu zile înainte. Reciteam CV-ul, ne ordonam experiențele în povești coerente, vobeam singuri în capul nostru și ne repetam răspunsurile la întrebări standard, ne făceam scenarii, ne imaginam conversațiile din biroul angajatorului de zeci de ori până să ajungem în fața lui.

În ziua întâlnirii ne puneam cămașa aia bună, ajungeam chiar mai devreme, și ne gândeam cum va decoda angajatorul asta, ca semn de disperare sau de entuziasm? Cu toții speram la varianta a doua. Repetam, din nou, în gând, tonul vocii, ne verificam postura. Și toată emoția asta nu era doar despre faptul că dădeam un interviu pentru un nou job, ci era și despre întâlnirea cu un alt om, de cele mai multe ori necunoscut, care urma să ne evalueze.

Eu vin dintr-o generație în care erai chemat la interviu pe telefonul fix. M-am adaptat la orice în cei peste 26 de ani de muncă. Nu credeam însă că voi ajunge să mă pregătesc pentru un interviu în care interlocutorul nu există. Da, săptămâna trecută am dat două interviuri pentru posibile colaborări externe cu un AI.

Iluzia conversației egale

Prima mea experiență de acest fel a fost cu o voce masculină profundă, calmă, dar cu inflexiuni ușor tăioase, precise, aproape chirurgicale. Nu avea nume, nu avea nici chip. Pe ecran nu era decât un fundal gol și un punct care pâlpâia când „el” vorbea și se oprea când vorbeam eu. Întrebările apăreau simultan și în transcript, un dublaj rece al vocii. Semăna cu un Zoom fără cameră.

Primul interviu era programat pentru maximum 14 minute și a durat 17. Al doilea, setat la 20, a durat 23. Am luat asta ca pe o dovadă personală că vorbesc mult în orice condiții. Dați-mi o voce, chiar și sintetică, și pot construi o conversație.

În interviul cu ”el”, în primele cinci minute, m-am simțit surprinzător de nesigură. Îmi grăbeam răspunsurile, voiam să scap mai repede, aveam o conștiință exagerată a fiecărui cuvânt rostit în engleză. Nu exista niciun zâmbet în fața mea care să-mi confirme că sunt pe drumul bun, niciun micro-gest de încurajare, niciun „mm-hm” al unui om care să semnaleze că interlocutorul e prezent, că te ascultă.

În același timp, experimentam o ambivalență stranie: știam că nu vorbesc cu un om, ceea ce făcea situația artificială, aproape absurdă, și totuși simțeam o presiune reală, intensificată, de a fi impecabilă. Aveam senzația că sunt analizată cu o lupă tehnică foarte precisă, că algoritmul nu va scăpa nimic, că orice exagerare din CV ar putea fi detectată, că fiecare inconsecvență va fi marcată undeva într-un scor invizibil dintr-un xls pe care eu nu îl voi citi niciodată. Obiectivitatea mașinii părea mai severă decât subiectivitatea unui recrutor uman.

Foto: Pixabay

Întrebările erau, trebuie spus, foarte bune, aplicate, ancorate în exemple concrete din experiența mea. Și totuși, niciuna nu era despre mine ca om, despre valorile mele, despre cum gândesc în afara task-urilor, despre ce mă motivează dincolo de livrabile. Focusul conversației era pe performanță situată în exemple clare și rezultate.

Al doilea interviu a fost diferit în nuanță, dar similar în structură. De data aceasta am vorbit cu o voce feminină: Zara. Faptul că avea un nume a schimbat subtil dinamica.

Îmi rostea prenumele frecvent, aproape ritualic, ca și cum ar fi vrut să creeze o iluzie de apropiere. Prima întrebare a fost despre mine: „Cum ți-a fost ziua?”. Am zâmbit involuntar. M-am relaxat. Vocea ei era fermă, dar caldă, cu inflexiuni rotunde, modulare, atent calibrate pentru a semăna cu interesul autentic.

Și totuși, dincolo de această simulare mai sofisticată a empatiei, senzația de lipsă de intimitate umană era încă acolo. Dacă în primul interviu am avut și un ușor sentiment de nedreptate, că este incorect să fiu analizată de o mașină, fără posibilitatea de a construi relație, în al doilea am făcut ceva care să mă facă să simt că joc la același nivel cu AI-ul. M-am ajutat de GPT ca să răspund. În timp ce Zara punea întrebarea, apăsam speakerul în chat și primeam instant sugestii de răspuns, pe care le citeam apoi conversațional, cu inflexiunile proprii. Dar eram nevoită să mă uit discret în partea de jos, stânga. Îmi duceam cam mult privirea spre telefon, deci probabil că s-a prins ce făceam.

În ambele interviuri am avut camera pornită, dar în conversația cu Zara a trebuit chiar să fac share screen, măsură anunțată din start ca prevenție împotriva trișatului. Este fascinant cum, în momentul în care elimini oamenii din ecuația recrutării, trebuie să introduci mecanisme suplimentare de control pentru a preveni comportamentele oportuniste. Când nu mai există încredere interpersonală, apare imediat supravegherea tehnică.

Masi există un element important care a influențat felul în care m-am simțit în aceste interviuri și pe care nu îl pot ignora: nu aveam o miză reală.

Nu îmi doream în mod special acele colaborări, nu depindea nimic esențial pentru mine de rezultatul acelor 17 sau 23 de minute. Am intrat în conversație mai degrabă din curiozitate profesională. Voiam să înțeleg cum funcționează sistemul, ce simți, ce înseamnă să fii evaluat de un algoritm vocal.

Între selecție și procesare: pierderea momentului în care cineva te-a ales

În lipsa unei mize reale, emoția a fost mai mică, orgoliul, mai relaxat, teama de eșec, mai difuză. Poate că dacă mi-aș fi dorit cu adevărat acea poziție, presiunea ar fi fost mult mai intensă, iar interviul ar fi căpătat o greutate diferită.

În același timp, mai era ceva. Aveam senzația că oricine a aplicat pentru acea colaborare ajunge automat în interviu, că nu există un filtru anterior vizibil, că întâlnirea aceasta nu înseamnă că „ai trecut într-o altă etapă”, ci este doar următorul pas automat într-un funnel.

În interviurile clasice, simplul fapt că ești invitat la o discuție are o valoare simbolică. Înseamnă că cineva ți-a citit CV-ul, a făcut o selecție, a spus: „Da, merită să stăm de vorbă”. Interviul e trecerea unui prag, o validare preliminară după un filtru uman.

Aici, etapa aceea părea să nu mai existe, sau, dacă există, mie mi-a fost complet invizibilă.

Interviul cu AI-ul se simțea ca o bifă procedurală, ca un checkpoint într-un sistem automatizat. Nu simțeai că cineva, undeva, te-a ales.

Și asta schimbă ceva fundamental în experiență, pentru că interviul nu este doar o evaluare a competențelor, ci și o negociere a valorii percepute. Când știi că ai fost selectat dintre mulți, intri în conversație cu o anumită poziționare. Când ai impresia că toată lumea ajunge automat la aceeași etapă, experiența devine mai degrabă procedurală decât relațională.

Și poate că asta este una dintre transformările cele mai subtile aduse de AI în recrutare: deplasarea sensului interviului din zona întâlnirii în zona algoritmizării. Câștigăm eficiență, scalabilitate, uniformitate, dar pierdem sentimentul că ai fost văzut înainte să fii evaluat, iar relația dintre angajator și angajat dispare înainte să existe, iar încrederea creată în timpul unui proces clasic nu mai are loc în noua configurație.

La un moment dat, în timpul interviurilor, mi-a trecut prin minte că poate jobul nici nu e real, iar eu sunt doar un subiect într-un exercițiu de antrenament al AI-ului, o voce în plus din care sistemul învață să formuleze întrebări mai bune, să detecteze pattern-uri, să își perfecționeze evaluarea. Gândul acesta, fie el și speculativ, spune ceva despre fragilitatea acestui cadru de recrutare. Mi l-am liniștiți, să știți, cu faptul că și eu eram în conversație pentru a-l studia pe el, ”recrutorul artificial”.

Când singurul om din interviu e candidatul: ce câștigăm, ce pierdem?

Interviul de angajare a fost întotdeauna un ritual de evaluare, dar și un ritual de recunoaștere reciprocă. Chiar și când era tensionat, imperfect sau inegal, exista o negociere subtilă între două subiectivități: eu te evaluez pe tine, dar și tu mă evaluezi pe mine. În interviul cu AI, singurul om din cameră este candidatul și tot el e singurul evaluat. Asta schimbă mult și relațiile de putere dintre candidat și angajator, cu o deplasare nedreaptă către al doilea actor din ecuație.

Toate resursele tehnice, informaționale, decizionale sunt concentrate la angajator, în timp ce candidatul rămâne partea vulnerabilă, dependentă de un sistem pe care nu îl poate vedea sau influența.

Candidatul devine complet transparent, analizabil și măsurabil, în timp ce cealaltă parte rămâne opacă, ascunsă în spatele unui sistem. Dispare reciprocitatea întâlnirii, iar evaluarea e un proces unidirecțional, în care doar unul dintre participanți, candidatul, este expus și miza este, de cele mai multe ori, mult mai mare pentru el.

Ce câștigăm într-un astfel de format? Probabil consistență, standardizare, reducerea anumitor biais-uri umane evidente, eficiență de timp și cost. Poate chiar o formă de echitate procedurală, în care toți primesc aceleași întrebări, în aceeași ordine, cu aceeași intonație.

Dar la fel de validă e întrebarea despre ce pierdem?

Pierderea nu este doar emoțională. Pierdem posibilitatea ca cineva să vadă potențialul dincolo de formularea imperfectă a unui răspuns. Pierdem intuiția unui recrutor care spune: „nu era exact ce căutam, dar e ceva aici și cred că putem lucra la asta pe termen lung”. Pierdem spațiul în care o poveste poate fi nuanțată, unde un context personal poate schimba interpretarea unui rezultat profesional.

Și, poate cel mai subtil, pierdem dimensiunea relațională a muncii încă din primul moment al interacțiunii dintre angajat și candidat.

Dacă recrutarea devine un proces în care doar candidatul este om, iar cealaltă parte este sistem, atunci interviul nu mai este o întâlnire, ci o probă tehnică asistată de algoritm. Poate că asta este mai eficient. Poate că e inevitabil.

Întrebarea este dacă, în timp ce câștigăm optimizare, nu pierdem tocmai ceea ce face munca suportabilă și semnificativă: întâlnirea cu alți oameni.

Și poate întrebarea următoare este asta: dacă și candidatul poate fi asistat de AI, cine mai e, de fapt, evaluat?

Pentru mine miza acestor interviuri a fost mică, dar pentru alții poate fi enormă. Și atunci întrebările devin și mai delicate.

Ce înseamnă să îți pui speranțele într-un proces în care nu există niciun om care să te întâmpine?

Și ce face asta, pe termen lung, cu felul în care ne raportăm la muncă, la selecție, la valoare și la noi înșine?